Pierdut

Inca o zi pierduta, consumata. Inca o zi din aceasta viata in care ai contemplat asupra ce urmeaza. Ce urmeaza pentru tine? Pentru cel care esti, pentru cel care inca scrie aceste rinduri, care este. Tot te gindesti la ce doresti sa realizezi, spre ce doresti sa te indrepti, ce cale sa urmezi? Si realizezi ca nu este o cale, nu este CALEA, sunt multe, dar niciuna nu te excita indeajuns ca sa te faca sa continui. Toate par iluzii, tu pina la urma esti un figment, o secunda. Nu, nu esti in regula si poate ca de prea mult timp nu ai mai fost. Nu ai mai fost. Da, simti ca nu ai mai fost si nu mai esti. Simti ca nu vreai sa mai fii, dar totusi rezisti si eziti. Cit de schimbator poti fi pina la urma.

Esti dominat de sentimente, azi te simti un nimeni, ieri simteai ca poti cuceri lumea. Dar acest ultim simtamint este in minoritate si tot mai rar. Cu fiecare zi ce trece te simti tot mai intens un nimeni. In aceasta stare au trecut saptamini, luni, ani. Te-ai gindit la ce s-ar schimba sau ce ai fi pierdut daca nu ai fi trait/existat ultimul an. Si ai realizat, cu tristete dar si cu resemnare ca nu ai fi scapat multe. Nu doar un an, dar ani. Ai existat si trecut prin timp cu anii, dar nu ai primit placere sau o bucurie ca ai facut-o. Esti singur. Ti-ai trait viata in izolare, in singuratate. Si nu te plinge de asta, caci ai facut-o constient si din propria dorinta. Dar cind realizezi ca viata nu e facuta si nu iti ofera implinire traita in singuratate. Iar tu doar asta si doresti, o escapada, un refugiu de constienta, de sine, de altii. Ai pierdut. Te-ai pierdut. Nu este niciun sens, poti sa-i dai unul, dar nu ai ce inventa sau adauga. Totul e deja scris in cartile tale, finalul insasi.

Ce faci atunci cind ai posibilitatea sa faci orice doresti cu viata ta, doar este una singura, este a ta, decizia iti apartine. Minune. Iar tu decizi sa fii mizerabil, sa treci peste zile, sa te plingi de aceasta existenta cit de absurda si lipsita de sens este. Oare cum altii pot sa fie fericiti? Sa iubeasca? Iti pare nebunesc cum altii pur si simplu o fac. Pe cind tu realizezi care e problema si ce trebuie sa faci ca sa te schimbi, dar nu doresti. Nu doresti sa faci decizii, sa devii ceva, sa cunosti, sa explori, sau sa creezi. Nu ai aceasta dorinta. Nu e suficient de puternica. Si numai cind te gindesti ca cindva cind erai tinar si lipsit de ginduri, erai altfel decit cel care esti acum si care scrie aceste rinduri. Visai si lucrai la diverse chestii, erai pasionat si te visai graphic designer, prezentator radio, scriitor, fotograf, editor. Aceste domenii te interesau si doreai sa creezi – sa devii ceva. Iar acum parca esti uimit ca tu erai acea persoana. Cit de radical se pot schimba lucrurile. Cum tu te-ai schimbat se pare ca e definitv, pentru totdeauna. Cel care esti acum ai evoluat la forma ta finala,  viziunile iti sunt cizelate pe veci. Asa esti acum si asa vei fi in veci.

chuck

Iti aduci aminte chiar azi revazind fragmente dintr-un serial care l-ai privit pentru prima data in Lituania in primul an de facultate. Serialul se cheama „Chuck”. Ai indragit acel serial din primele episoade. Erai si atunci pierdut, de altfel cum esti si acum. Dar privind acel serial simteai un fel de pace, te facea sa uiti de probleme. Erai cofundat intr-o lume imaginara, intr-un scenariu, o poveste atit de frumoasa. Iar azi revazind niste fragmente din acel serial iti aduci aminte cum unele scene iti faceau inima sa bata mai intens, iti trezeau dorinta pentru viata, dorinta la intilnirea acelei persoane pe care sa o iubesti la fel cum o iubea protagonistul. Iar azi acele fragmente nu ti-au trezit acelasi simturi. Ai revazut atit de multe ori acel scenariu, ca intr-o eventual sa nu mai para original. Orice piesa nu ti-ar place, orice film, orice pasiune, e efemera, se ofileste. Obsesia cu orice duce la obisnuinta. Fie in dragoste, in viata, in orice consumam. Ne obisnuim, ne complacem. Am renuntat. Vise, dorinte, obsesii toate sunt amageli. Precum si eu sunt doar o notiune, un sir de experiente si trairi.

Acum la orele 2 noaptea scriu aceste cuvinte, dimineata lumea isi va continua cursul. Ezitarea mea imi aduce daune doar mie. Am de pierdut doar eu. Timpul nu pierde, el isi continua cursul, continua sa existe. Doar ca eu, in rezistenta mea, in protestul meu absurd de a ma conforma, de a fi cel ce sunt sau as putea fi. Pierd. Am pierdut ceea ce imi pare mie ca nici nu putea fi cistigat, cit de mult n-as fi dorit.

Punct

Anunțuri

Când încetezi să mai fii

tumblr_od1mbnh62y1tlb5xto1_1280

Se pare că atunci când încetezi să mai joci un rol, încetezi și să mai trăiești.

Întreaga  viață se bazează pe roluri pe care le adoptăm. Norme pe care le urmăm. Lucrurile pe care le facem, se reflectă în identitatea asumată.

Tot mai mult încep să am o senzație de înstrăinare de tot ce înseamnă a fi om, de existență, de tot ce mă înconjoară.

Zilele se succed cu regularitate, iar eu stau în colțul camerii întunecate, în întunericul nopții, absent privesc în vid și simt cum m-am pierdut. Definitiv. Ireparabil. De găsit nici nu vreau să fiu, dar nici să fiu în această stare nu pot să mai îndur.

Oare asta e viața? Cum am ajuns în aceste ruine? Există scăpare? Sau gata până aici a fost? Nu știu. Probabil. Poate sună prea fatalist, dar în singuratate, când nu ai distracții, când nu există alții și altele întelegi cine ești de fapt.

Nimeni.

Ai fugit de a lua decizii. Dar ai mai și făcut decizii în viață, unele asumate, altele le-ai luat spontan, și toate acestea te-au adus în momentul în care ești acum. Pierdut, singur, izolat, te-ai detașat de măștile purtate în jurul celorlalți și ai văzut cel care de fapt ești. Neființă. Absență. Pustiu.

Ești un corp înfrânt, căzut, o ființă ce a derapat și a luat o întorsatură împotriva timpului și a propriei existențe.

Pentru moment te zbați totuși, căzut în aceste ruine, încerci cumva să schimbi ceva. Pentru ce? Nici nu mai știi.

Zile în care existența pare că poate fi suportată și zile în care existența pare că te sugrumă. Zile în care tot ce dorești e să nu mai fie, să nu mai fii.

Poți oare să exiști fără un țel în viață? Ești dovada că poți și totuși este o diferență între a exista si a trăi. O viață consumată, definitiv pierdută asta însumezi tu. Când nu ai pentru ce lupta, un scop de atins, atunci pentru ce mai trăiești? Doar că, pentru că, așa trebuie, astea-s așteptările?

Puțini te vor auzi, și mai puțini vor întelege însemnătatea celor spuse.

Revoltat cum ești, nu-ți rămâne decât să accepți, să te resemnezi cu ce ai, cu cine ești. Dar așa și nu-ți reușește, așa că continui să ruminezi, să treci peste o zi după alta pe autopilot.

Treci peste zile cu aceeași regularitate cu care îți prepari cana cu ceai.

Punct și de la capăt.

Absurd

Orice nu ți-ar trece prin cap, cât de prostesc nu ți-ar părea un gând pe care îl ai – să-l spui, sau nu adică mai bine totuși să-l scrii. Chiar și dacă numai pentru tine, chiar și dacă nu are să vadă lumina zilei, dacă te macină ceva trebuie s-o spui, adică s-o scrii.

Am această constantă stare de nostalgie, deși nu-mi aduc aminte când să fi început anume, dar o am de mult timp. Poate să fi început în momentul în care mi-am realizat propria efemeritate, când am înțeles că moartea e la colț, că tot ce-i frumos sfârșește, iar tot ce-i urât continuă să fie.

Cumva toți par să iubească viața, cât e de frumos să trăiești tot ei îți spun. Privește câtă frumusețe este în jur. câte posibilități. Iar pe mine cumva asta nu mă satisface, și îmi pare o absurditate să alegi să vezi frumosul, să te complaci, să fii pozitiv, când realizezi câtă nedreptate are loc în lume. Trăim într-o societate pseudo-frumoasă, obsedată de nimicuri, alergând după deșertăciune, o lume perversă, egocentrică, lacomă. Putem să alegem desigur. Putem să alegem să ignorăm urâtul, pentru că ei bine nu mă afectează. Personal am fost și încă sunt sunt un tânăr foarte norocos, nu am de ce sa mă plâng ai crede. Parcă nu dorm în stradă, am bani de mâncat, am haine să port, am calculator, pot citi și scrie, nimic nu-mi lipsește și cumva asta mă face să mă simt vinovat. Căci chiar dacă posed lucruri, nu posed o relație apropiată cu alți oameni. Sunt înstrăinat de ceilalți. Mă simt majoritatea timpului singur, trăiesc în singurătate, respir în singurătate. De mult timp simt această detașare de ceilalți, de specia umană, de noțiunea de OM și cum e să fii unul. Cei dragi mă iubesc și țin la mine, dar ce rămâne să faci când tu nu mai crezi în tine? Când nu mai știi cine ești sau pentru ce ești? Ziua de mâine, ce contează?

Și mă consider vinovat, pentru că în privilegiul meu pentru că asta este, ma simt un impostor care observă lucrurile cum sunt și totuși nu schimbă sau nu face nimic. M-am dat bătut fără să lupt. Nu am puterea dar nici dorința să lupt, să lupt pentru ce pâna la urmă?

Văd nulitatea în tot, în mine, în această lume, în fața existenței. Uneori mă gindesc la moarte ca la un somn, și mă mai gândesc că în fiecare noapte eu mor. Și sincer îmi place. Inconștiența, nimicul, întunericul, doar niște vise dar și acelea niste jocuri ale creierului. Și asta mă readuce la gândul că zilele se succed una dupa alta, cât nu m-am gândit la asta? Cât de mult observ asta și totusi încep să am dubii că eu mai sunt real uneori? Oare tot asta este real? Amintirile pe care le am de la vârsta de 8, 10, 12 ani, sau grădiniță, acel copil din poze…cât de real poate fi? Unde s-a pierdut acea ființă? Chiar și acel eu cu un an în urmă, cine a fost? Căci eu nu-l mai țin minte, dar nici nu-l mai cunosc.

Îmi pare că între ce este real și imaginar nu mai e nicio distincție. Absolut. Trăim în esența o iluzie, pe care tot noi ne-o fabricăm, pentru că daca ar fi cu toții să acceptăm realitatea, să vedem realul, hah…ce ar mai fi din capul nostru? Și acum înțeleg de ce oamenii aleg să creadă în Dumnezeul oamenilor, salvatorul natiunilor, pentru că nu e mai frumos să crezi că dupa moarte nu e gol și nimic, dar continui? Uhh, mă dezgustă gândul ăsta. Oamenilor le este mai ușor să se gândească că dupa moarte acea persoană pleacă undeva frumos, și trăiește o viață care acest pamânt niciodată nu-l va putea oferi, unde nu este suferința, nefericire. Deși, pe acest pamânt acel corp se descompune în acel sicriu. Corpul ce odată îl cunoșteai, cuprindeai, mângâiai devine putred. Oase într-o cutie aruncată în pamant. Oare ce-ar fi dacă sicrile nu ar fi înmormântate, dar ar fi lăsate afară, în sicrie transparente, unde de fiecare dată să vezi realitatea speciei tale. Grotesc. Dezgustator. Oare atunci mai iubești acel corp? Acea persoană care cândva îți zâmbea? Lucrurile se schimbă nu-i așa?

Desigur ca eu doar speculez. Mai spun și eu ce nu aud adesea spus, mă face oare asta nebun? Pe-o parte? Sau mai gândesc și alții asta doar că aleg să n-o spună? Nu mă văd spunând așa ceva unei persoane pe care o cunosc, dar sunt tentat, reacția…iată ce vreau sa văd – reacția. Nu-i asta într-o măsură oarecare viața? Totul e doar acțiune și reacțiune. Viață și moarte.

Gânduri la 3 dimineața

Stăteam azi treaz la orele 3 dimineața, nemaiputând să adorm mă tot gândeam la cine am fost cândva, unde am ajuns și cine sunt acum. Îmi revineau în cap diverse amintiri din diferiți ani ai vieții, discuții pe care le-am avut cândva, oameni pe care i-am întâlnit și cu care nu am mai vorbit. Acele „one time encounters„. Apoi ceva m-a pus pe gânduri, și anume transformarea prin care am trecut de când eram copil și până la acei 21 de ani pe care îi am în prezent. Cine sunt? Ce am ajuns?

Ieri când mergeam în troleibuz întorcându-mă din oraș, vremea fiind posomorâtă și friguroasă tot reflectam la acele clipe, la trecerea lor, la oameni, la preocupări, vise și dezămăgiri. La cum nimeni nu mă va putea cunoaște cu adevărat, nu va putea vedea ce se întâmpla în interiorul meu. Sau eu nu-i voi înțelege pe deplin. În ultimul timp tot mai des am senzația că trec peste barierele timpului. Totul e în fast-forward iar eu operez în slow motion. Parcă ridic voalul cu care e acoperită omenirea și privesc dincolo. Iar dincolo tot ce văd e efemerul, e un gol, pustiu. Îmi imaginam în acea oră de 3 dimineața, în bezna totală a camerei, stând așa culcat în pat cu plapuma trasa peste trupu-mi, îmi imaginam că plutesc în mijlocul oceanului. Aud cum apa forfotește în jurul meu, dar cel mai important în acea imensă singuratate, am privirea ațintită spre cer. Și cât de frumos e, milioane de stele, care s-au „stins” dar lumina acestora încă o pot vedea. Pot vedea ceea ce nu mai e, ce joaca mai e și asta? Acele mici luminițe care strălucesc acolo în depărtare iar eu plutesc aici în freamătul valurilor oceanului. O stranie senzație de calm mă inundă, ceva mă cheamă și trage în jos, iar eu nu rezist, simt doar cum cad în gol și devin liber. Citește în continuare „Gânduri la 3 dimineața”

Bătăi în vid

Pulsează-mi inima,
Bătăi ce vor fi uitate precum
Lacrimile ce-au fost cândva vărsate

Atât de mult simțim,
Atât de puțin vorbim.
În depărtare,
Suntem doar niște amintiri
Spălate de efemer

Existența ne consumă în prezent.

Spui că iubești, dar nu mă mai privești
Cum cândva o faceai.
Privirea-i ții absentă,
Un vid și gol, pe care nu-l pot umple.

Te-a surprins gândul cumva?
Nu vom mai fi.
Să resimțim. Să retrăim.
Dragostea noastră,
Se va stinge și ea,
Cu ultima bătaie a celei din ultimi răsuflări
Trupurile noastre vor îngheța,
Iar cu acestea și ceea ce cândva ne spuneam

„Ești al meu, ești a mea.”

Recenzie Film – Restless (2011)

restless

Restless este o dramă romantică care îmbină o poveste interesantă, cu scene emoționante ce nu te pot lăsa indiferent. O bătălie între moarte și dragoste, în care pe întreg parcursul peliculei se resimte nihilismul apăsător al vieții. Dar această combinație îi priește de fapt acestei  istorisiri. Enoch (Henry Hooper) este un adolescent care merge la înmormântări, nu cunoaște pe nimeni din cei decedați, pur și simplu merge acolo probabil ca să privească moartea în ochi. Aceeași moarte care i-a luat din viață pe părinții săi într-un accident rutier. El a supraviețuit, dar fiindcă era în comă nu a reușit să-și ia rămas bun de la părinții săi, de aici și se explică această „obsesie” pentru înmormântări. La una din aceste înmormântări se întâlnește cu Annabel (Mia Wasikowska) care îl demaschează, însă nu îl judecă pentru ceea ce face. Aceștia încep să se cunoască mai bine, iar eventual o simplă relație de prietenie progresează la una de dragoste.

Enoch este rezervat, are un prieten imginar Hiroshi (Ryo Kase) care este o fantomă, acesta fiind un kamikaze în cel de-al doilea război mondial. Aceștia petrec majoritatea timpului împreună, Hiroshi fiind acel prieten căruia i se poate destăinui. Am putea zice că Hiroshi este pentru Enoch un refugiu de la toate problemele personale, un prieten căruia Enoch poate să i se destăinuie fără inhibiții. Enoch ar putea fi caracterizat ca o persoană care e singuratică, a abandonat studiile,  merge la înmormântările unor persoane necunoscute și are un prieten imaginar.

Annabel este pasionată de natură, îl citește și admiră pe Darwin. Îi place să deseneze, plimbările în natură, și are cancer, având de trăit doar 3 luni. Din film vedem că cumva Annabel este împăcată cu această inevitabilitate – moartea. Până la urmă ce înseamnă 3 luni sau 3 ani sau 3 secole? Căci în imensitatea universului nu are nicio importanță consideră ea. Oricum pâna la urmă, majoritatea vieții o însumează perioada în care nici nu am fost concepuți, iar după moartea noastră, tot timpul de care nu vom cunoaște și nu îl vom fi trăit. Viața însumând doar o picătura dintr-un ocean.

restless4

Și cumva, Enoch și Annabel înțeleg asta. Ea îl înțelege pe el, el o înțelege pe ea. Este evident că moartea îi va desparte, și cumva te întrebi dacă se merită să iubești și să fii vulnerabil, chiar în pofida inivitabilității care va surveni eventual. Dacă până acum Enoch mergea să privească moartea, acum el se îndrăgostește de o persoană căreia aceasta are să-i aducă sfârșitul. Iar ei își asumă acest risc îmbarcând pe corabia dragostei.

Atașamentul, mai ales cel emoțional sau din dragoste, când are loc și mai apoi e întrerupt lasă o rană a cărei cicatrice nu are să dispară vreodată. Și acest film parcă te face să înțelegi despre aceasta bătălie între dragoste și efemeritate. Până la urmă este cu mult mai greu să regreți că nu ai iubit la timpul potrivit, decât că ai iubit și ai pierdut. Măcar așa ai încercat și ai simțit căldura celuilalt, zâmbetul, sărutul, momentele petrecute împreună. Care chiar și dacă vor fi uitate, căci este inevitabil, precum orice poveste de dragoste. E ceva prin ce ai trecut și nu contează că a fost numai pentru un moment. În viață nu e greu să mori, unii fiind morți înainte chiar să fi trait cu adevărat. Însă e cu mult mai greu să iubești.

regret

Pe final, pot doar să zic că e într-adevăr un film destul de bun. Nu-i siropos, dar memorabil în felul său. Din viață pentru viață.

Trailer Film:

Recenzie „Eseuri de Îndrăgostit” de Alain de Botton

Ce e dragostea? Când și cum apare sau se manifestă? Cât durează? Devine dragostea obișnuință ? Cum înfruntăm sfârșitul unei relații? O să cautăm răspunsul la aceste întrebări și vom încerca să rezonăm cu ceea ce aparent nu poate fi raționat. Dar totuși asta nu înseamnă ca nu suntem îndreptățiți să încercăm.

Despre Alain de Botton am aflat din întâmplare mai întâi pe Youtube. Acesta e fondatorul canalului The School of Life. Video-urile se bazează în mare masura pe concepte filosofice, dorind sa explice unele teme abordându-le din variate perspective. Personal îmi plac foarte mult video-urile care analizează diferite personalități din diverse domenii: literatură, muzică, psihologie, celebrități. Pentru cei interesați să afle mai mult iată un scurt video introductiv „What is the School of Life?

eseuri-de-indragostit-alain-de-botton
Sursă imagine: Stroke.ro

Alain de Botton este un filosof și o personalitate TV, este de asemenea cunoscut
drept scriitor având în arsenal publicate mai multe cărți printre care din întâmplare am reușit să găsesc „Eseuri De Îndrăgostit”. Așa că fara multa ezitare am început să savurez din ideile introspective despre dragoste din perspectiva naratorului. Acesta încercând să despice procesul și dorind să găsească o explicare pentru acest fenomen miraculos, care involuntar ni se întâmplă tuturor la un moment dat.

Ce pot spune e ca această carte e foarte bine scrisă, ideile sunt bine expuse, obesrvările clar elaborate. Împletirea gândurilor interioare cu experiențe din viață, în încercarea de a găsi o explicare a tot ce înseamnă a iubi. Este o carte filosofică, sunt referințe la diverși filosofi și este exemplificat cazul mai în detaliu prin includerea mai multor perspective ambivalente. La propria discreție am decis să includ pasaje care mi-au plăcut.

Să începem deci. Citește în continuare „Recenzie „Eseuri de Îndrăgostit” de Alain de Botton”

Recenzie Film – Sing Street (2016)

sing-street-posterNu este mare mirarea  când spun că sunt pasionat de filme, iubesc tot ce e legat de producțiile cinematografice. La câte am privit nici nu mai știu, însă ieri seara întâmplător sau nu am dat de acest film pe nume – Sing Street. Ei bine am privit trailer-ul, am mai citit ceva comentarii, totul pare destul de bun. Oamenilor le place filmul, ba chiar îl laudă. Așa că am decis că asta va fi surpriza pentru seara. Și să spun că am rămas plăcut surprins de ce am vizionat cred că nu e destul. Este o producție cinematografică foarte bună. Am avut parte de momente în care pur și simplu rămâneam cu zâmbetul pe buze. Iar asta înseamnă mult pentru mine. Filme care te fac să simți, să trăiești alături de personaje, astfel de filme în care realizezi bucuria chiar și propriei existențe chiar dacă și pentru doar o scurtă perioadă. Când dai de acest gen de filme ești în același timp fericit că l-ai descoperit, dar și parca ești întristat că s-a terminat. Ca și orice ce e bun și memorabil. Acum îți rămâne doar să speri că încă vei mai găsi astfel de perle. Dar te mai și întrebi  – oare cât de curând se va întâmpla?

Să începem cu sinopsis-ul: Un băiat din Dublin, în perioada anilor 1980 scapa de tensiunile prezente în familia sa prin dorința de a forma o trupă pentru a impresiona fata misterioasă pe care o place. Citește în continuare „Recenzie Film – Sing Street (2016)”

Recenzie Film – The End of The Tour (2015)

the-end-of-the-tour-film-recenzieThe End of The Tour este un film care se clasifică ca fiind o dramă biografică a vieții scriitorului David Foster Wallace. Acțiunea are la bază două personaje. Pe de o parte scriitorul și jurnalistul David Lipsky (Jesse Eisenberg) care îl intervievează pe autorul David Foster Wallace pentru revista Rolling Stones. Acesta din urma cunoște o nemaipomenită faimă în lumea literară  în urma publicării cărții sale Infinte Jest.

Așa dar înainte de a începe consider că este necesar să vorbim despre protagonistul nostru. Despre David Foster Wallace am auzit la întâmplare privind niște vloguri ale unui cuplu care erau atât de entuziasmați de acest autor încât în călatoria lor pe mare îl menționau adesea. Apoi după câteva videouri vizionate și citind mai multe am descoperit că David Foster Wallace a fost o persoana într-adevăr neobișnuită.

David Foster Wallace (Februarie 21, 1962 – Septembrie 12, 2008) a fost un scriitor American, a scris  nuvele, esee, de asemenea a fost profesor de engleza si scriere creativă. Nuvela lui Wallace – Infinite Jest publicata in 1996 a fost citata de revista Time ca fiind unul din cele mai bune 100 de romane publicate in engleza in perioada 1923 – 2005. Sursa Wikipedia.

David Foster Wallace s-a sinucis la vârsta de 46 de ani. Majoritatea vieții, mai mult de 20 de ani Wallace a suferit de depresie conform spuselor tatălui său.

Filmul începe cu un apel telefonic la care jurnalistul David Lipsky răspunde, acesta este informat de moartea lui David Wallace. Lipsky nu crede acestor vorbe, crezând că este doar o glumă proastă. Suntem  deci transferati ceva timp în urmă în perioda când David Lipsky îl descoperă pe Wallace. David Lipski este și el scriitor și deși nu are parte de aceeași faimă este indignat de acest nou scriitor care pare să fie atât de recunoscut și apreciat de toți. Dar, odată ce citește Infinte Jest – realizează ca Wallace merită aprecierea și doreste să scrie un articol despre Wallace pentru revista Rolling Stone. Asa dar Lipski primește aprobarea de a lua acest interviu. Wallace este la finalul turului cărții sale și acceptă să fie intervivat. Citește în continuare „Recenzie Film – The End of The Tour (2015)”

Un drum fără destinație

Cu acest blog începe  o nouă aventură, o încercare cel puțin pentru mine în care voi traversa acest nou tărâm al cuvintelor. Uneori mă întreb și singur care e scopul să-ți deschizi un blog. Va fi ceva serios sau doar un hobby ocazional în care voi posta când și cum? La drept vorbind totdeauna am avut o dorință  de a scrie, nu totdeauna am scris bine cred eu, în sensul tradițional. Nu sunt scriitor, iar prin acest blog nu vreau sa demonstrez nimic nimănui. Ei bine, poate doar mie.

Tot ma gândeam la scris și la semnificația pe care a avut această activitate în viața mea, fie chiar și scrierea în jurnalul personal, unde imi redam framintarile. Consider scrisul ca ceva într-adevăr terapeutic. Dar în același timp oricând mă gândesc la scris, mă apucă și un fel de teamă. Mă întreb cu ce pot contribui eu prin cuvintele mele? Dar oare am ce spune ce nu s-a mai spus deja? Oare merit eu să împărtășesc aceste cuvinte cu cineva? Merit sa fiu citit?

Să fie la discreția voastră.

Nu caut faimă, și nu doresc să fiu recunoscut. Cel puțin vreau sa pun ego-ul la o parte și să nu fiu cineva, cât aș dori să fac ceva care să conteze. Chiar dacă doar prin intermediul textelor.

Nu am de gând să scriu multe despre problemele, sau preocuparile mele. Dar dacă voi considera că ceva trebuie spus, atunci o voi spune. M-am decis că nu va fi un blog axat pe o anumita nișă/subiect. Doresc să explorez mai multe, să ma exprim mai mult.

Promisiuni nu prea doresc să fac, considerând că încă nu prea am o idee clară a ce urmează. Dar, presupun că anume această enigmă, acest necunoscut, într-un fel dacă și este nelinistitor mai aduce și cu el un spirit de aventură.

Proclam solemn începutul acestui drum fără destinație.

– Cristian